Premiul Pritzker 2026 a fost acordat arhitectului chilian Smiljan Radić Clarke

Premiul Pritzker (cea mai înaltă distincție în domeniul arhitecturii la nivel internațional) a fost atribuit arhitectului Smiljan Radić Clarke, din Santiago, Chile. Decernarea simbolizează recunoașterea talentului, viziunii și a muncii excepționale de-a lungul timpului, și contribuția la dezvoltarea umanității și a mediului construit prin arta arhitecturii.

Radić este al 55-lea laureat al Premiului Pritzker de Arhitectură și fondatorul firmei Smiljan Radić Clarke, înființată în 1995.

Vik Millahue Winery, foto: Cristobal Palma

Vânt. Lumină. Piatră. Lemn. Timp. Acestea sunt câteva dintre elementele esențiale ce conturează opera lui Smiljan Radić. Proiectele sale sunt discrete și liniștite, împlinidu-și scopul, fie că e vorba de o stație de autobuz, o cramă sau studioul unui sculptor.
Deși arhitectul a primit atenție internațională datorită Pavilionul Serpentine din 2014 (prestigioasa comandă anuală pentru o instalație în fața galeriei din Londra) acesta a lucrat preponderent la proiecte modeste în Chile.

Guatero, foto: Cristobal Palma

Abordarea sa „neortodoxă” a designului poate părea inițial neobișnuită, neașteptată sau chiar rebelă. Totuși, lucrările sale nu trezesc alienare sau înstrăinare, iar atitudinea arhitectului „anticanonică” devine proaspătă și fără precedent.

„Arhitectura există între forme mari, masive și durabile – structuri ce stau sub lumina soarelui timp de secole, așteptând vizita noastră – și construcții mai mici, fragile – trecătoare precum viața unei muște, adesea fără un destin clar convențional. În această tensiune a timpurilor disparate, ne străduim să creăm experiențe care poartă o prezență emoțională, încurajând oamenii să se oprească și să privească proaspăt lumea ce trece pe lângă ei cu indiferență”, Smiljan Radić.

Cu referire la lucrările arhitectului laureat, juriul menționează: „Printr-un ansamblu de lucrări poziționate la răscrucea dintre incertitudine, experiment și memorie culturală, Smiljan Radić favorizează fragilitatea în detrimentul oricărei pretenții nejustificate cu certitudine. Clădirile sale par temporare, instabile sau deliberat neterminate – aproape pe punctul de a dispărea – totuși creează un spațiu structurat, optimist și liniștit, îmbrățișând vulnerabilitatea ca o condiție intrinsecă a experienței trăite”.

Restaurant Mestizo, foto: Cristobal Palma

Arhitectura lui Radić devine austeră prin disciplina construcției sale. Lucrările sale par adesea sobre sau primare, însă această impresie ascunde o inginerie și o construcție precise.

„În fiecare lucrare, el este capabil să răspundă cu o originalitate radicală, dezvăluind ceea ce este evident. El revine la cele mai ireductibile fundamente de bază ale arhitecturii, explorând în același timp limite ce nu au fost încă atinse”, a menționat Alejandro Aravena, președintele juriului și laureat al Premiului Pritzker 2016.

Serpentine Gallery Pavilion, foto: Iwan Baan

Portofoliul lui Radić refuză un limbaj arhitectural repetabil; fiecare proiect este abordat ca o investigație singulară, bazată pe principii fundamentale și informată de o istorie discontinuă. Contextul, funcționalitatea și conștientizarea antropologică au prioritate. Situl este înțeles nu doar în termeni fizici, ci și ca o convergență a istoriei, a contextului sociale și circumstanțelor politice.

„Pentru că ne-a amintit că arhitectura este o artă, prin faptul că atinge însăși esența condiției umane; pentru că a permis disciplinei să îmbrățișeze imperfecțiunea și fragilitatea, prezentând spații liniștite într-o lume modelată de incertitudine fără nevoia de a fi mai zgomotoase sau mai spectaculoase pentru a conta; pentru că a creat clădiri a căror natură hibridă reflectă estomparea contemporană a granițelor disciplinare și care nu vorbesc în numele oamenilor, ci le permit oamenilor să-și găsească propria voce prin intermediul lor, Smiljan Radić Clarke este numit laureatul Premiului Pritzker 2026” – afirmă juriul, confrom pritzkerprize.com.

Laureatul premiului a răspuns descriind decernarea ca fiind „o mare surpriză”.
„Într-un fel, creează un sentiment ciudat”, pentru că acest tip de recunoaștere te face să privești înapoi la ceea ce ai construit de-a lungul timpului dintr-o perspectivă diferită. […] Îmi este dificil să vorbesc despre propriile mele clădiri – am întotdeauna senzația că le suprainterpretez. Dar dacă există ceva care să le caracterizeze pe toate, este faptul că în ciuda diversității bugetelor, a dimensiunilor, programelor și materialelor – toate încearcă să atingă o anumită austeritate. Mă refer la eliminarea excesului din lucrare – reducerea ei la oase”.

Pite House, foto: Hisao Suzuki

De-a lungul a peste trei decenii, lucrările lui Radić prezintă: instituții culturale, spații civice, clădiri comerciale, reședințe private și instalații în Albania, Austria, Chile, Croația, Franța, Italia, Spania, Elveția și Regatul Unit;
Lucrări definitorii: Guatero, pentru a XXII-a Bienală de Arhitectură Chiliană (Santiago, Chile, 2023); London Sky Bubble (Londra, Regatul Unit, 2021); Chanchera House (Puerto Octay, Chile, 2022); Prism House (Conguillío, Chile, 2020); Vik Millahue Winery (Millahue, Chile, 2013); The Boy Hidden in a Fish, în colaborare cu Marcela Correa, pentru a 12-a Bienală Internațională de Arhitectură de la Veneția (Veneția, Italia, 2010); și CR House (Santiago, Chile, 2003).

Un prim paradox fundamental al creației lui Smiljan Radić constă în faptul că arhitectura sa stabilește un punct de intrare personal, aproape introspectiv, dar fără a crea retragere. Dimpotrivă, ceea ce începe ca o întâlnire individuală se extinde într-o rezonanță colectivă mai largă. Aceasta este, poate, natura artei adevărate: se adresează fiecăruia dintre noi ca ființe singulare, unu la unu, și totuși ne propulsează spre o origine comună – un loc atavic dincolo de rasă, gen sau cultură. O astfel de capacitate capătă o relevanță deosebită în vremuri de polarizare și dezumanizare și poate constitui adevărata valoare a unui arhitect a cărui operă poate fi descrisă, fără ezitare, ca fiind profund originală: arta arhitecturii construite ca o încercare de a-i reconecta pe toți cu o origine mai profundă. Acest lucru nu trebuie confundat cu nostalgia sau renașterea istorică. „Dezbrăcarea suprafeței” se bazează pe experimentare radicală și pe o interogare neobosită a convenției, a precedentelor și a căii bătătorite.

Teatro Regional del Biobío, foto: Cristobal Palma

Construcțiile sale nu sunt ferm ancorate în pământ; mai degrabă, acestea sunt plasate delicat, adesea plutind puțin deasupra suprafeței și doar ocazional contactând. Orice modificare durabilă a sitului este evitată cu grijă, și pare că ar putea fi îndepărtată în orice moment, iar solul este restaurat la starea sa inițială. Inspirat de contextul ecologic chilian puternic și seismic, și trecând de la logica (adesea implicită în construcție) dominației și a proprietății – la coexistență, Radić prezintă arhitectura mai degrabă ca pe un oaspete decât ca pe un stăpân al sitului, recunoscând primatul peisajului și, prin extensie, al memoriei colective și al teritoriului comun asupra autorității individuale.

Acest sentiment de impermanență arhitecturală este exprimat frecvent prin alegerea materialelor. Deși variază de la un proiect la altul, acestea sunt întotdeauna luate în considerare cu atenție, fiind sensibile contextual și influențate de disponibilitatea locală. Conceptele de înalt și jos, rafinat și brut, permanent și provizoriu coexistă în opera sa. Spațiile au un aspect democratic, în care niciun utilizator nu este privilegiat față de altul.

House for the Poem of the Right Angle, foto: Smiljan Radić

Prin conexiuni și modele de circulație neevidente, clădirile lui Radić oferă o multitudine de scene pentru ca utilizatorii să acționeze, să interacționeze și chiar să schimbe narațiunile ce se desfășoară în ele. Compoziția volumelor și scara precisă a dimensiunilor conferă un notă de monumentalitate în viața de zi cu zi, fie la nivel individual sau public. În arhitectura lui Radić, aspectul monumental este reinventat prin fragilitate, lejeritate și instabilitate aparentă, datorită dimensiunilor, atmosferei, tensiunei materiale și intensității spațiale. Astfel, acțiunile cotidiene ca mersul pe jos, așteptarea, întâlnirea capătă semnificație. Prin abordarea sa profund democratică, monumentalul este oferit experienței comune mai degrabă, decât „rezervat” momentelor excepționale.

Opera lui Radić produce experiențe spațiale ce sunt surprinzătoare și, în același timp, complet firești. Deși corespunde pe deplin funcției sale, fiecare proiect conține un element neașteptat. Clădirile lui Smiljan Radić provoacă curiozitatea, implicând activ utilizatorul. Opera sa sfidează constrângerile unui singur concept: spațiile pe care le creează sunt adesea ambigue, uneori chiar tulburătoare și niciodată predefinite. Acestea lasă loc pentru interpretare.

Guatero